Scurt istoric al notariatului pe teritoriul României

Noțiunile de „notar” și „act notarial” sunt atestate pe teritoriul actual al României încă din secolul al XII-lea, când în cancelaria voievozilor Transilvaniei funcționau notari, însărcinați cu redactarea actelor oficiale, inclusiv a celor cu specific notarial, sub influența notarilor italieni. Un secol mai târziu, coloniile genoveze de la Gurile Dunării cunosc deja deja o intensă activitate notarială.

Cu toate că în Țara Românească și Moldova, în epoca medievală, n-au existat instituții specifice de notariat, sunt atestate documentar numeroase activități de întocmire și de legalizare a actelor juridice, conform practicii notariale bizantine. Chiar prima atestare documentară a Bucureștilor reprezintă, de fapt, un act de vânzare imobiliară întărit de Voievodul Vlad Țepeș (20 septembrie 1459).

Întocmirea actelor de către logofeți, girul acestora prin semnătură și sigiliu, dar și înregistrarea actelor de dispoziție în registre, au premers ceea ce astăzi numim nevoia actului autentic (ad validitatem sau ad probationem), sub competența și autoritatea notarului public.

Regulamentele organice din 1831 aduc noi reguli, terminologii și proceduri de inspirație franceză. Adoptarea Codului civil român (1865), cu însemnate influențe ale Codului lui Napoleon I, constituie modernitatea legislației românești. În domeniul notarial, un prim pas a fost făcut prin adoptarea (1886) a unui act normativ de o deosebită însemnătate – Legea autentificării actelor.

După Marea Unire, au existat încercări de extindere a sistemului notarial din Transilvania, Banat și Bucovina în tot spațiul românesc, însă evenimentelor care au precedat cel de-al Doilea război mondial au împiedicat realizarea lor. O legislație notarială uniformă pe întregul teritoriu românesc s-a vădit anevoios de aplicat, din cauza cutumelor multiseculare, dar mai ales din cauza diferențelor mari din punct de vedere juridic, de influență franceză, germană sau rusească.