Scurt istoric al notariatului pe teritoriul României

Noțiunile de „notar” și „act notarial” sunt atestate pe teritoriul actual al României încă din secolul al XII-lea, când în cancelaria voievozilor Transilvaniei funcționau notari, însărcinați cu redactarea actelor oficiale, inclusiv a celor cu specific notarial, sub influența notarilor italieni. Un secol mai târziu, coloniile genoveze de la Gurile Dunării cunosc deja deja o intensă activitate notarială.

Cu toate că în Țara Românească și Moldova, în epoca medievală, n-au existat instituții specifice de notariat, sunt atestate documentar numeroase activități de întocmire și de legalizare a actelor juridice, conform practicii notariale bizantine. Chiar prima atestare documentară a Bucureștilor reprezintă, de fapt, un act de vânzare imobiliară întărit de Voievodul Vlad Țepeș (20 septembrie 1459).

Întocmirea actelor de către logofeți, girul acestora prin semnătură și sigiliu, dar și înregistrarea actelor de dispoziție în registre, au premers ceea ce astăzi numim nevoia actului autentic (ad validitatem sau ad probationem), sub competența și autoritatea notarului public.

Regulamentele organice din 1831 aduc noi reguli, terminologii și proceduri de inspirație franceză. Adoptarea Codului civil român (1865), cu însemnate influențe ale Codului lui Napoleon I, constituie modernitatea legislației românești. În domeniul notarial, un prim pas a fost făcut prin adoptarea (1886) a unui act normativ de o deosebită însemnătate – Legea autentificării actelor.

După Marea Unire, au existat încercări de extindere a sistemului notarial din Transilvania, Banat și Bucovina în tot spațiul românesc, însă evenimentelor care au precedat cel de-al Doilea război mondial au împiedicat realizarea lor. O legislație notarială uniformă pe întregul teritoriu românesc s-a vădit anevoios de aplicat, din cauza cutumelor multiseculare, dar mai ales din cauza diferențelor mari din punct de vedere juridic, de influență franceză, germană sau rusească.

quentin-massys-portrait-of-a-man-national-gallery-of-scotland.jpg

În final, întreg sistemul instituțional al statului a urmat, după cum se cunoaște, modelul sovietic. Decretul nr. 79/1950 pentru organizarea Notariatului de Stat punea bazele unui ansamblu de instituții de stat menite să întocmească și să ateste înscrisurile (actele) de natură civilă, în scopul de a le conferi autenticitate legală, precum și de a certifica faptele incontestabile care au o semnificație juridică. Ulterior, prin Decretul nr. 377/1960, au fost abrogate toate reglementările anterioare. În urma modificărilor administrative din 1968, 1979 și 1981, numărul notariatelor de stat urmează reorganizarea judiciară, ajungând în anul 1989 la 140 de unități notariale cu 277 de notari de stat angajați.

În primii ani după Revoluția din 1989, Notariatele de Stat au continuat să funcționeze, dar era evidentă necesitatea unei reforme majore a instituției, în acord cu noile realități juridice, economice și sociale. După dezbateri parlamentare intense, în luna martie 1995 a fost adoptată Legea nr. 36/1995 (Legea notarilor publici și a activității notariale), fiind definitivat cadrul legal de organizare a Notariatului Public, care s-a reîntors la forma originară de organizare, ca profesie liberală.

A urmat, la 17 noiembrie 1995, trecerea de la notariatele de stat la actualele birouri ale notarilor publici.